Istoricul Aikido 

Din varietatea artelor martiale japoneze traditionale cuprinse in termenul Budo, continentul european nu a cunoscut mai indeaproape decat: Ju-Jitsu, Judo, Karate, Kendo si Aikido. Aceasta arta martiala nipona este legata de numele lui Morihei Ueshiba. In urma studierii mai multor arte martiale [ Aiai-Ryu, Tenjin-shin yo ryu cu Towara Tokusaburo (Takisaburo Tobari), Yagyu Shinkage-ryu cu Nakai Masakatsu, Judo cu Kiyoichi Takogi, Dayto-Ryu Aiki-jutsu cu Takeda Sogaku, Naginata-do, Hozoin Ryu (lupta cu sulita), Katori Shinto Ryu (lupta cu sabia), Kito Jujutsu Ryu, Take-no-uchi, Kuki Shin Ryu (ninjutsu), Yagyn Ryu de la Kosaburo Shomojo ] si pe baza propriilor reflectii se naste Aikido.

O traducere literara a cuvantului AIKIDO ne releva urmatoarea definitie: Aikido este calea sau metoda (Do ) pentru coordonarea sau armonizarea (Ai ) capacitatilor umane fizice si psihice (Ki ).

Arta martiala cunoscuta astazi sub numele de Aikido, de fapt, apare la prima vedere ca o metoda foarte dinamica si bogata in posibilitati strategice pentru o aparare eficace impotriva a numeroase atacuri violente.

In procedeele tehnice ale artei Aikido se face apel, indeosebi, la doua categorii de miscari, cele propui-zise “de control“ (katame-waza) si cele propiu-zise de proiectare a adversarului (nage-waza sau nage-no-kata).

Tehnicile de Aikido se axeaza pe sase piloni de baza: shiho-nage, irimi, kaiten, kokyu, osae-waza, ushiro-waza. Aceste tehnici reprezinta gramatica Aikido-ului, limba in care este formulata si exprimata traditia. Totusi, aceste tehnici nu sunt cioplite in piatra; ele reprezinta punctele de reper flexibile si expansibile. Fiecare pilon incorporeaza multe aspecte diferite si are aspecte comune cu unul sau mai multi dintre ceilalti piloni.

Dupa moartea Fondatorului aceasta arta martiala s fost scindata in mai multe scoli:

¤ Aiki-Budo ( este considerata forma primara a Aikido-ului )

¤ Yoseikan ( a fost dezvoltata de Minoru Mochizuki, fost elev a lui Ueshiba si de asemenea al lui Jigoro Kano in cadrul Kodokan si include elemente de Aiki-Budo combinate cu aspecte din Karate, judo si alte arte martiale)

¤ Yoshinkan ( stil predat de Gozo Shioda, unul din principalii elevi a lui O Sensei de la mijlocul anilor ’30)

¤ Aikikai ( este denumirea stilurilor conduse de Moriteru Ueshiba, nepotul marelui maestru, sub auspiciul Federatiei Internationale de Aikido )

¤ Iwama-ryu ( stil promovat de Morihiro Saito, in special in dojo-ul din Iwama )

¤ Shin-shin Toitsu Aikido ( initial denumit Ki no Kenkyukai si apoi Ki Aikido, stilul fondat de Koichi Tohei pun un mare accent pe intelegerea conceptului de Ki si dezvolatarea acestui aspect )

¤ Tomiki-ryu ( fondat de Kenji Tomiki, fost elev al lui O Sensei si al fondatorului Judo-ului, Jigoro Kano )

 

O-Sensei Morihei Ueshiba

(1883 – 1969)

 

„Eu nu am duşmani. Respir odată cu cerul şi cu pământul. Universul este în interiorul corpului meu. Când iau sabia, sabia şi cu mine suntem unul şi acelaşi.”

„Dacă eşti viu, ai acces la secretele veacurilor, pentru că adevărul universului sălăşluieşte în fiecare fiinţă umană.”

Morihei Ueshiba este cunoscut pretutindeni în lume ca fondatorul Aikido-ului, cea mai sprirituală şi iluminatoare dintre artele marţiale moderne. Imaginea venerabilului maestru înalt de numai 154 cm, care dobora fără efort un sportiv masiv, este familiară. Ueshiba este cunoscut de practicanţii de Aikido ca O-Sensei („Marele Învăţător”).

Acesta s-a născut pe 14 decembrie 1883 în Tanabe într-un sat de pescari şi fermieri din districtul Kii, actuala prefectură Wakayama, în inima unei regiuni în care îşi au originile cele mai vechi rădăcini ale misticismului japonez. Acest district cunoscut sub numele de Kumano, era considerat „poarta catre Dumnezeu”. Morihei era astfel înconjurat, de la naştere, de o ambianţă ce palpita de prezenţa divinităţii, a supranaturalului şi misteriosului. A fost al patrulea şi singurul băiat din cei cinci copii ai lui Yoroku Ueshiba , un fermier care poseda circa două hectare de pământ. Tatăl său era o persoană foarte respectată în comunitate, făcând parte din Consiliul local de mai bine de 20 de ani. Mama sa – Yuki Hokawa – era descendenta unei familii de proprietari de terenuri cu ascendenţă nobilă.

Ca o consecinţă a naşterii sale premature, Morihei a fost un copil fragil, de timpuriu manifestând o atracţie deosebită atât către ştiinţe esoterice cât şi cele exoterice. În primii ani ai copilăriei, Morihei a fost un copil destul de slab şi bolnăvicios, având mereu tendinţa de a sta în casă în loc de a ieşi afară cu ceilalţi copii. Deoarece băiatul devora sute de cărţi de factură foarte variată, fiind în special atras de matematică şi fizică, în jurul vârstei de şapte ani Morihei a fost trimis la Jizadera – o şcoală locală a templului sectei Shingon, unde se studiau clasicii chinezi, sub îndrumarea preotului. Plictisit de textele seci şi moralizatoare confucianiste, Morihei l-a rugat pe preotul Shingon să-i povestească din legendele miraculoase ale lui „En no Gyoja” şi „Kobo Daishi”, şi să-l înveţe ritualurile esoterice Shingon, tehnicile de meditaţie şi incantaţiile secrete. Budismul Shingon utiliza metodele tantrice de antrenament şi senzualitate ale artei, muzicii şi al propriului corp pentru a aduce iluminarea chiar din timpul acestei vieţi.

Văzându-l atât de marcat de lumea spirituală şi pentru a contraataca starea visătoare a fiului său, Yoroku a început să îi spună poveşti despre străbunicul lui – „Kichiemon” – care se spune că ar fi fost unul dintre cei mai puternici samurai în zilele lui. Având în vedere şi fizicul insuficient dezvoltat şi temperamentul nervos al fiului său, Yoroku l-a încurajat pe Morihei să participe la antrenamente de lupte sumo, la alergare si înot. Băiatul s-a alaturat şi expediţiilor locale de pescuit, devenind rapid un bun mânuitror al harponului. Sub privirea atentă a lui Yoroku şi a unui profesor de la şcoala ce a început să se intereseze în mod special de neobisnuitul copil, Morihei şi-a modelat treptat corpul. Conştient de puterea sa potenţială, baiatul visa să se transforme într-o bună zi în cel mai puternic om din lume. Şi-a călit pielea făcând zilnic duşuri cu apă rece ca gheaţa şi rugându-şi prietenii să arunce în el cu castane în coajă. Puterea lui a crescut atât de mult, încât era chemat să care în spate copiii bolnavi spre oraşul cel mai propiat, la aproape 80 km distanţă, pentru îngrijire medicală. Necesitatea de a dobândi putere i-a fost întărită într-o noapte, când tânărul a fost martor la lupta tatălui său cu un grup de bătăuşi trimişi de rivalii săi politici.

La vârsta de 13 ani, după ce obţine diploma şcolii primare superioare, este admis şi la cursurile secundare ale Prefecturii Tanabe pe care le părăseşte însă înainte de a obţine diploma, găsindu-şi de lucru la oficiul serviciilor funciare, îndeletnicindu-se mai apoi cu diferite meserii mărunte. În 1901 studiază pentru puţin timp Tenjin Shin Yo-ryu Ju-jutsu sub îndrumarea maestrului Tozawa Tokusaburo. În 1902, în urma modificării unor prevederi legislative şi a protestului său faţă de acestea îşi dă demisia din administraţie şi pleacă la Tokio, în districtul Nihobashi unde îşi deschide propriul magazin („Ueshiba magazin – librărie şi papetărie şcolară”). După o criză de Beri-Beri, dar şi pentru că era prea puţin potrivit pentru viaţa de negustor, se întoarce în satul său natal, Tanabe. Anul respectiv l-a petrecut studiind principiile şcolii Yagyu shinkage-ryu. Perioada de şedere la Tokio (şi mai ales cea imediat următoare) a fost debutul său veritabil în studiului artelor marţiale, în principal Ju-jutsu şi Ken-jutsu tradiţional, realizând cu adevărat afinitatea pe care o are faţă de artele marţiale. A studiat Ju-jutsu tradiţional la Dojo-ul Kito-ryu şi arta sabiei la centrul de instruire Yangyu Shinkage-ryu.

În 1903 se căsătoreşte cu Hatsu Itogawa Hokaw pe care o cunoştea încă din copilărie. La sfârşit de decembrie, a fost înrolat în armata imperială, fiind încorporat în regimentul al 61-lea de infanterie din Wakayama, după o încercare nereuşită de înrolare, când a fost respins din serviciul activ (rămânând în rezervă la Osaka) pe motiv că era prea scund. Acest fapt l-a afectat atât de tare pe Ueshiba, încât în disperarea lui se spune că ar fi recurs la metode ridicole, de a se atârna în pădure de crengile copacilor, în speranţa de a i se lungi corpul. Deşi nu a câştigat în înălţime, a reuşit totuşi să se remarce (trimis fiind în Manciuria – 1904) prin temperamentul, talentul, hărnicia, onestitatea, dar mai ales prin măiestria cu care mânuia baioneta, lucruri care i-au adus denumirea de „Soldatul lui Dumnezeu”.

După războiul ruso-japonez ce a durat până în 1906, de unde s-a întors cu gradul de sergent pentru faptele sale de curaj în luptă, a trecut în rezervă şi s-a întors acasă la Tanabe. Pregătirea din timpul armatei şi al războiului îl determină să continue exerciţiile fizice şi studiul artelor marţiale, la întoarcere el continuând să se instruiască în stilul Yagyu-ryu, sub conducerea maestrului Nakai Masakatsu (un om dur, care a călit şi modelat dorinţa tânărului Ueshiba). Ueshiba a continuat studiul artelor marţiale la Şcoala Goto din Yagyu-ryu Jujutsu şi apoi, din 1907, tatăl său obţine aprobarea pentru a-l face elev şi la Judo Kodokan Dojo. În 1908 obţine certificatul de instructor în Yagyu-ryu Jujutsu şi, cu ajutorul tatălui său, deschide imediat un dojo în Tanabe, chiar la ferma unde trăiau, continuându-şi cu pasiune antrenamentul. Tot acolo a fost invitat şi binecunoscutul antrenor de Jujutsu, Takake Kiyoichi, pentru a-l instrui.

În 1910 începe un proiect de organizare a unei „colonii”, pe care îl şi pune în practică în primăvara lui 1912, părăsind Tanabe în fruntea unui grup de 84 de persoane (ţărani şi militari) din Kishu şi stabilindu-se împreună cu familia sa în insula Hokkaido, într-un loc numit Aza-Shirataki (în apropierea oraşului Yobetsu – regiunea Mombetsu). Avea atunci vârsta de 29 de ani. Grupul condus de el abordează o serie de proiecte de dezvoltare economică în domeniul agricol şi zootehnic, angrenându-se în muncile cele mai grele, ca tăietor de lemne şi cultivator, continuând totodată şi studierea artelor martiale. În anul 1910 se naşte şi prima lui fată, Matsuko.

În acest timp, Ueshiba a devenit tot mai puternic, forţa lui fizică, în special a braţelor, devenind aproape legendară.

În 1915, Morihei îl cunoaşte pe Sokaku Takeda, celebrul maestru de Daito-Ryu Aiki-Jutsu. Aflânduse în faţa unui asemenea maestru, îşi dă seama de cât de slab este încă, uită de toate şi începe din nou un antrenament asiduu. După aproximativ o lună, întors în Shirataki, construieşte un Dojo unde îl invită pe Takeda să locuiască. Acesta acceptă şi îl îndrumă pe Morihei ajutându-l să evolueze în artele marţiale. În septembrie 1916, obţine certificatul „kyoji dairi” (de profesor, respectiv maestru) în Daito-Ryu Aiki-Jutsu. Sokaku Takeda a fost fără îndoială unul dintre cei mai valoroşi budoka ai tuturor timpurilor, dar caracterul său nu era prea evoluat: era impulsiv, vanitos şi se lăuda mereu cu numărul oamenilor ucişi.

Tot Ueshiba povesteşte că antrenamentele erau foarte grele şi costisitoare din punct de vedere financiar. El continuă totuşi să se mai antreneze cu Takeda încă patru ani, după care, în 1920, cei doi se despart, urmându-şi fiecare drumul lui. Motivul era simplu: modurile diferite în care vedeau artele marţiale şi viaţa în general. Dojo-ul din Shirataki îi rămâne însă lui Takeda.

Din 1920, după moartea tatălui său (în ianuarie), se stabileşte cu familia în Ayabe, vânzând restul pământurilor pe care le mai avea. Apoi, după moartea celor doi fii (Takemori de trei ani – în august şi Kuniharu de o lună – în septembrie), ajungând într-o stare de instabilitate emoţională, devine foarte apropiat maestrului spiritual Onisaburo Deguchi al sectei politico-religioase Omoto-Kyo (celebră prin chikon kishin, tehnică de meditaţie care conduce la reapropierea de divin) unde participă timp de opt ani la toate ceremoniile spirituale şi sacre din religia Omoto.

În ciuda capabilităţilor marţiale el era încă dezamagit pe plan spiritual, astfel dedicându-se în totalitate practicilor religioase, devenind în această perioadă discipolul acestui vizionar, Deguchi Onisaburo, cufundându-se în scrierile „profetului” sperând în acest fel să gasească semnificaţia mai adancă a vieţii.

Apropierea de Onisaburo i-a afectat profund viaţa lui Ueshiba, el afirmând cândva că deşi Sokaku Takeda i-a deschis ochii făcându-l să înţeleagă esenţa din Budo, iluminarea şi purificarea sufletului au venit din experienţele Omoto-kyo. Tot în Ayabe îşi deschide un dojo – o mică şcoală de arte marţiale – „Academia Ueshiba” (Ueshiba Juku Dojo), care avea pentru antrenamente un număr de 18 saltele din paie (rogojini).

La 11 februarie 1921, autorităţile japoneze hotărăsc desfiinţarea sectei Omoto Kyo şi arestarea lui Onisaburo. Acest incident nu are repercusiuni asupra activităţii Academiei Ueshiba, unde viaţa a mers mai departe. În tot acest timp, continuă antrenamentele împletind exerciţiile fizice pentru călirea trupului cu exerciţiile spirituale pentru purificarea sufletului. Ueshiba obţine în 1922 certificatul de maestru în Shinkage-ryu Ju-jutsu. Anul 1924 îl găseşte pe Morihei studiind cu îndârjire lupta cu suliţa în stilul Naginata-do.

La 13 februarie 1924, Ueshiba pleacă împreună cu Onisaburo Deguchi (care fusese eliberat pe cauţiune) în Mongolia, cu scopul de a forma un stat condus după precepte spirituale, religioase şi iluministe. Ajunşi la Mukden, îl întâlnesc pe Lu Chang K’nei, unul dintre conducătorii războinici ai locului, care îi dă lui Morihei numele chinezesc Wang Shou Kao, şi împreună hotărăsc să conducă Armata Autonomă de N-E a Mongoliei (cunoscută de asemenea drept Armata Independentă a Mongoliei). Însă nu reuşesc să facă nimic din ce şi-au propus, pentru că vor fi victimele unui complot organizat de un alt şef militar – Chang Tso Liu – şi sunt arestaţi de armata chineză. Morihei, Onisaburo şi alte patru persoane sunt condamnate la moarte. Destinul însă se arată generos şi chiar în momentul în care li se pregătea execuţia, un membru al consulatului japonez reuşeşte să obţină de la autorităţile chineze eliberarea şi repatrierea lor. Morihei încearcă să-şi reia vechile ocupaţii, împărţindu-se între Academia Ueshiba şi munca de la ferma sa Tennodaira. El începe, printre altele, să se intereseze şi de So-jutsu (tehnici de lance), se antrenează foarte mult cu sabia şi bineînţeles continuă cu Ju-jutsu. Totuşi, această experienţă trăită în faţa morţii care îi revine permanent în minte, îl face să realizeze adevăratul sens al vieţii.

Morihei a fost un cautător spiritual şi a fost transformat de trei viziuni. Prima a avut-o în 1925, la 42 de ani, când acesta întâlneşte un înalt ofiţer de marină, profesor de kendo (arta sabiei) şi care îl provoacă la un duel. Morihei acceptă şi câştigă, practic fără să lupte, reuşind să evite fără probleme toate încercările de tăiere şi împundere ale ofiţerului (Morihei fiind neînarmat!). După duel i-a mărturisit ofiţerului că a putut vedea dinainte traiectoria sabiei acestuia şi i-a anticipat toate mişcările, obligându-l astfel să renunţe la a mai căuta să-l lovească. Această experienţă a fost de fapt şi revelaţia sa – satori. Totul i-a devenit clar înţelegând principiul psihologic pe care fondează mai târziu AIKIDO. Astfel, mergând la o fântână pentru a se spăla pe faţă după luptă, are nişte experienţe intense pe plan spiritual şi realizează faptul că adevăratul scop al Budo-ului este dragostea care înconjoară şi îngrijeşte toate fiinţele (PRIMA VIZIUNE).

Morihei a perceput prezenţa întregului univers înlăuntrul său şi ulterior a realizat: „Eu sunt Universul!”. Bariera dintre lumea materială şi cea divină a disparut. Simultan, Morihei a realizat că esenţa budo nu este lupta, ci mai curând iubirea, iubire care creează şi îngrijeşte toate lucrurile. Această experienţă copleşitoare a fost desigur legată de credinţa Omoto-Kyo a lui Morihei; „Uniunea cu Divinul” era tema centrală a credinţei şi Morihei a exprimat această transformare uluitoare în singurul limbaj pe care îl cunoştea. Indiferent dacă vom considera la adevarata sa valoare relatarea lui Morihei, sau dacă vom exprima iluminarea lui mai mult „raţional”, rezultatul va fi acelaşi în esenţa lui. Cel de-al şaselea simş al său, al anticipării, a fost dezvoltat complet şi devenise acum un artist marţial invincibil.

„Arta Păcii se bazează pe patru mari virtuţi: Curaj, Înţelepciune, Iubire şi Prietenie, simbolizate prin Foc, Cer, Pământ şi Apă. Esenţa Artei Păcii constă în curăţirea de răutate, în armonizarea cu mediul înconjurător şi în îndepărtarea din Calea ta a tuturor obstacolelor şi barierelor. Spiritul este adevăratul tău scut. Loialitatea şi devotamentul conduc la curaj. Curajul ne poartă către sacrificiul de sine. Sacrificiul de sine creează încredere în puterea iubirii. Un adevărat luptător este întotdeauna înarmat cu trei lucruri: strălucitoarea sabie a împăcării, oglinda curajului, a înţelepciunii şi a prieteniei şi preţiosul giuvaer al iluminării.” – O Sensei Morihei Ueshiba

Rămânând devotat studiului şi dezvoltării cunoaşterii spirituale, Morihei ajunge curând să îşi dezvolte o tehnică personală, bazată pe Kototama, în care barierele dintre spirit şi corp erau complet înlăturate. Metoda reprezintă o combinaţie între tehnicile tradiţionale din Yagyu-ryu şi Daito-ryu jujutsu împreună cu o metodă de pronunţie a anumitor sunete, cuvinte şi versuri cu conotaţie spirituală, folosind principiile respiraţiei abdominale. La început această sinteză a fost numită Aiki-bujutsu şi a fost prezentată elevilor drept Ueshiba-ryu aiki-bujutsu.

La sfârşitul anului 1925, Amiralul Isamu Takeshita îl invită pe Morihei la Tokyo la reşedinţa sa pentru a face nişte demonstraţii fostului premier Gombei Yamamoto pe care îl impresionează profund. Urmează alte invitaţii, inclusiv la curtea familiei imperiale, unde a făcut numeroase demonstraţii în prezenţa unor mari personalităţi. În 1927, urmând şi sfaturile lui Onisaburo de a se separa de Omoto-kyo şi de a-şi urma propria „cale”, se stabileşte cu întreaga familie la Tokyo, unde se va consacra în totalitate artelor marţiale.

În 1930, după ce primeşte un teren în Wakamatsu – Oho, în zona Ushigome, începe construcţia unui dojo, pe care îl termină în 1931, şi în care predă principiile luptei fără arme, în scop defensiv, pe care le inventase. În acest timp, pe lângă alţi instructori vestiţi de arte marţiale, primeşte şi o vizită a lui Jigoro Kano (fondatorul judo-ului) care este foarte impresionat de ceea ce a realizat Ueshiba, observându-l şi la o demonstraţie făcută în dojo-ul Mejiro, şi îl roagă să-i primească doi elevi-instructori ai săi – Jiro Takeda şi Minoru Mochizuki. Dojo-ul, care număra 80 de saltele, primeşte numele de Kobukan, iar în următorii 10 ani acest aiki-budo cunoaşte o înflorire spectaculoasă. Datorită antrenamentelor de o intensitate deosebit de mare, Kobukan-ul este supranumit şi „Dojo-ul infernului”.

A mai predat, de asemenea, la Academia Navala din Toyama, la Academia Poliţiei Militare şi la Colegiul Militar. Între timp, a învăţat Kendo la Kobukan. Totuşi, legăturile sale cu secta Omoto-Kyo, declarată rebelă de către Guvern, i-au creat permanent dificultăţi.

În 1940, Kobukan este recunoscut oficial în Japonia, atât de Ministerul Sănătăţii şi Igienei, cât şi de cel al Educaţiei, iar din 1941 Academia de Poliţie adoptă ca disciplină de pregătire aiki-budo. 1940 este şi anul în care s-a comemorat la Manchuria cea de-a 2600 aniversare a Japoniei, eveniment la care au fost oferite demonstraţii de arte marţiale la care a participat şi O-Sensei. În acelaşi an, maestrul a avut şi cea de-a doua viziune a sa (în decembrie 1940).

Cel de al doilea război mondial îl găseşte pe Morihei consilierul multor militari şi miniştri, însă ororile războiului şi, după cum spunea el – „o comandă divină” – îl determină ca în 1942 să-şi dea demisia din toate aceste funcţii şi împreună cu soţia sa să plece în prefectura Ibaragi. Acolo construieşte un templu al AIKIDO-ului, având un dojo în aer liber, şcoala sa de Aikido numindu-se „Vocea armoniei şi a dragostei”. Până în acel moment, sistemul de lucru şi tehnica personală prezentată de el s-au numit mai întâi Aiki-jutsu, apoi Aiki-Budo, iar în 1942 a fost inaugurat oficial numele de AIKIDO (dupa ce înainte s-a numit „Aikibudo” şi „Aikinomichi”) În acelaşi an, Ueshiba a avut parte de cea de-a treia viziune a sa, în timpul celei mai rele lupte din cel de-al doilea razboi mondial şi într-una din cele mai întunecate perioade ale istoriei omenirii.

Morihei s-a retras din viaţa publică în 1942, încredinţând conducerea propriului Dojo, fiului său Ueshiba Kisshomaru (27.06.1921 – 4.01.1999), instalându-se la ferma pe care o cumpărase în 1935 la Ayama. Aici a creat un sanctuar dedicat „întâlnirii lui ki” şi celor „patruzeci şi doua de divinităţi, paznice ale universului” şi devotându-se fiecare minut din restul vieţii sale, perfecţionării şi răspândirii Aikido-ului ca Artă a Păcii. Astfel, 1942-1952 a reprezentat perioada în care maestrul a perfecţionat tehnicile şi a consolidat filozofia religioasă din Aikido, aşa cum a rămas şi o cunoaştem şi noi acum.

În 1945, Fundaţia Kobukai are parte o perioadă de încetare a activităţii, cauzată de interzicerea artelor marţiale, hotărâre adoptată imediat după război. În acelaşi an este însă terminat şi dojo-ul Iwama

1948 este anul în care Hombu Dojo a fost mutat la Iwama, Kisshomaru Ueshiba devenind director al Fundaţiei Aikikai. Abia în 1949, a primit din partea Ministerului Educatiei permisiunea de a-si redeschide sala şi astfel se reiau antrenamentele la dojo-ul din Tokio. Aceste lucruri se întâmplau însă într-o epocă în care Artele Marţiale îşi pierduseră total buna reputaţie.

]În 1956 cartierul general al Aikido-ului a fost mutat în mod oficial la Tokyo, dojo-ul de acolo primind denumirea de Fundaţia Aikikai din Hombu Dojo, el fiind condus de singurul fiu în viaţă al lui Morihei – Kisshomaru Ueshiba. Anterior, acesta fusese şi în funcţia de director al Fundaţiei Kobukai (începând cu anul 1942). În cadrul acestui eveniment oficial, Ueshiba a făcut o demonstraţie publică de Aikido.

La 14 mai 1960 Aikikai organizează o impresionantă demonstraţie, la finele căreia împăratul Hirohito conferă lui Morihei titlul de onoare Shijuhosho, titlu extrem de rar acordat în istoria Japoniei.]În februarie 1961 Ueshiba pleacă în Statele Unite la invitaţia Aikikai-ului din Hawaii, moment în care sunt organizate şi nişte demonstraţii deschise publicului. Întâmplarea face ca la acele demonstraţii să fie prezent şi micuţul Steven Seagal, pe atunci în vârstă de aproximativ 10 ani, determinându-i drumul şi destinul în viaţă.

Complet impresionat de Ueshiba, acesta începe să practice artele marţilale, ajungând la vârsta de 17 ani să studieze Aikido cu marii maeştrii, chiar în Japonia, devenind mai apoi el însuşi un maestru veritabil. Seagal este primul non-asiatic căruia i s-a permis să îşi deschidă un dojo în Japonia, unde artele marţiale sunt practic la ele acasă…

Întorcându-ne la Ueshiba, în martie 1967, se începe construcţia unui nou Hombu Dojo, mult mai modern, cu trei etaje, care este terminat până în decembrie al aceluiaşi an. Pe data de 12 ianuarie 1968, cu ocazia ceremoniei comemorative de înălţare a noului Hombu Dojo, Morihei ţine un lung discurs despre esenţa tehnicilor din Aikido. Aceasta a fost ultima lui apariţie publică în interesul Aikido-ului. Până la sfârşitul vieţii însă, Ueshiba nu şi-a pierdut dedicaţia pentru antrenamentele intense şi regulate, încercând mereu să se perfecţioneze.

La începutul primăverii lui 1969, O Sensei s-a îmbolnăvit (cancer la ficat), spunându-i fiului său Kisshomaru: „Dumnezeu mă cheamă la el…”. A fost ajutat să se întoarcă acasă, având dorinţa de a fi aproape de propriul lui Dojo. Pe 15 aprilie starea lui devenea critică. În acea zi, după o ultimă demonstraţie organizată cu ocazia celebrări Kagami Biraki, după ce studenţii au făcut ultimul salut, el le-a dat ultimele instrucţiuni: „Aikido este pentru întreaga lume. Antrenaţi nu în mod egoist, pentru sine, ci pentru toţi oamenii de peste tot.” Apoi, în dimineaţa lui 26 aprilie 1969, O Sensei, în vârstă de 85 de ani, a luat mâna fiului său, i-a spus zâmbind „Să ai grijă de toate…” şi a murit. Două luni mai târziu, în iunie 1969, l-a urmat şi soţia lui în vârstă de 67 de ani.

Pe data de 26 aprilie 1969 Ueshiba s-a stins din viaţă cu sufletul împăcat şi liniştit, „reîntorcându-se la Sursă”. Rămăşiţele sale pământeşti au fost duse în templul familial Kozanji, din Tanabe. La 1 mai al aceluiaşi an, Împăratul Hirohito a decernat postmortem o ultimă medalie în amintirea celui care a fostMorihei Ueshiba – O Sensei.

 

CALEA LUPTĂTORULUI A FOST GREŞIT ÎNŢELEASĂPAG 24

Calea luptătorului a fost greşit înţeleasă, ca o modalitate de a ucide şi de a distruge pe ceilalţi. Aceia care caută competiţia comit o gravă eroare. Lovirea, jignirea sau distrugerea cuiva constituie cel mai mare

Păcat pe care îl poate face o fiinţă umană. Adevărata cale a luptătorului constă în evitarea masacrului. Ea este arta păcii, puterea iubirii. Lumea va continua să se schimbe dramatic, însă disputele şi războaiele ne pot distruge complet. Avem nevoie acum de tehnici de armonizare, şi nu de conflicte. Este nevoie de arta păcii şi nu de arta războiului.

UESHIBA MORIHEI

Fondatorul aikido