Despre atacuri 

NIci un om in stare normala nu are motive să-l atace pe altul. Cel care ataca, o face pentru ca are probleme, pentru ca este nefericit. Si daca un om are probleme el trebuie ajutat. Acesta este spiritul Aikido-ului.

Iar daca am făcut totul pentru a evita lupta si totuşi aceasta este inevitabila (si uneori aşa se întâmplă in realitate), nimeni nu este vinovat de eventualele accidentări ale agresorului. Aceasta nu este in contradicţie cu principiul arătat mai sus. In timpul antrenamentelor insa, astfel de accidente trebuie evitate cu străşnicie; pentru ca exerciţiile sa fie eficiente nu este nevoie sa fie si periculoase.

Atacul este instrumentul la care se cântă, sarcina celui care ataca (Uke) fiind aceea de a păstra întreaga valoare a instrumentului. Sarcina lui Uke nu este sa arate că-și poate răni partenerul (Nage), ci să-i dea acestuia materia prima pe care s-o prelucreze, să-l ajute pe Nage sa devină conştient si sa simtă propria energie si energiile din jurul sau, sa învețe ce sa facă pentru ca energia sa circule liber. Atacurile vor fi angajate, sincere si uniforme, executate realist, dar cu o viteza corespunzătoare gradului de pregătire a lui Nage. A simula ca ataci sau a te supune controlului lui Nage fără a fi silit de el nu ii ajuta de loc; pe de alta parte, a rezista lui Nage cu încăpățânare este deosebit de periculos pentru Uke si nu este de nici un folos pentru partenerul sau.

Încăpățânarea de a rezista unui procedeu face antrenamentul periculos si neplăcut; a nu opune nici o rezistenta face antrenamentul inutil.

Căderea nu este nici o favoare făcuta partenerului, nici o ruşine, ci un mijloc de a te îndepărta de pericol cit mai repede cu putinţa, pentru a putea reveni la lupta fără sa te răneşti. Dar

Daca Uke lucrează cu ideea ca el ca atacator tot va trebui sa cada si o face imediat ce Nage l-a atins, atunci antrenamentul devine inutil. Altfel zis, Uke nu trebuie sa cedeze imediat ce Nage începe execuţia unui procedeu, ci va continua să-și coordoneze Ki-ul fără a lasă nici o deschidere, concentrându-l spre centrul lui Nage păna ce este aruncat sau fixat, de către acesta, astfel ca daca procedeul nu este executat corect, Nage sa simtă propria sa neîndemânare. Iar daca atacurile se repeta continuu, fără a deveni furibunde, atunci se poate repeta acelaşi procedeu la nesfârșit fără sa devină pierdere de timp, deoarece fiecare repetare va fi fără voia noastră altfel, si procedeul poate fi astfel perfecţionat descoperindu-ise noi valenţe.

Pentru aceasta Uke are nevoie de tot atâta concentrare si pricepere ca si Nage puţind sa învețe tot cit si el, poate chiar mai mult. Astfel, atacurile si procedeele de apărare progresează împreuna, devenind treptat mai puternice si mai rapide.

Ca si procedeele de apărare, atacurile sunt practic in număr infinit si cine caută procedeul ideal de folosit contra oricărui atac, este pe o direcţie greşita. Aceasta atitudine nu poate decât sa provoace discuţii inutile, prin întrebări cum ar fi : „Ce se întâmplă daca… ?” Este o pierdere inutila de timp, pentru ca mai devreme sau mai târziu va apare o situaţie neprevăzuta.

Calea cea buna este antrenamentul perseverent, convenţional, împotriva atacurilor de baza, pentru dezvoltarea atenţiei si pentru a învăța sa simţi linia de acţiune a Ki-ului. (Observaţie : aceste consideraţii se aplica la fel de bine atât atacurilor fizice cit si celor de alta natura, care atentează la libertate sau personalitate).

Daca ajungi sa recunoşti linia de circulaţie a Ki-ului atacator si sa înglobezi, nu atacul care este doar un simbol steril, ci omul din spatele atacului, daca ajungi sa te unifici de la sine cu el si să-i canalizezi energia, atunci subconştientul – desigur antrenat corespunzător – poate sa facă fata oricărui atac oricât de fantezist ar fi, chiar in momentul când el se naşte. Atacurile de baza sunt : loviturile cu mina de sus, din lateral, din fata, prinderile de mâini, de haina, loviturile de picior, prinderile si loviturile din spate si ele acoperă in practica toată gama de posibilităţi. Daca ajungem sa ne putem apară împotriva lor, atunci putem desigur face fata tuturor variaţiilor posibile. Clasificarea atacurilor este prezentata in anexa 1.

Prinderile sunt atacuri mai uşor de executat si de aparat, datorita vitezei relativ mici de execuţie. Ele sunt indicate pentru învăţarea procedeelor de apărare, pentru căpătarea „simţului” adversarului.

Din punct de vedere al realităţii, prinderea înseamnă ca apărarea nu a fost buna, ca Nage s-a mişcat greşit, încet, necoordonat. Daca in locul prinderii ar fi fost o lovitura, aceasta ar fi ajuns la ţinta.

După ce elevul învăța sa se apere împotriva prinderilor, se trece la apărarea contra loviturilor, care sunt atacuri mai rapide, mai periculoase, mal apropiate de o lupta reala. Întrucât apărarea se face cu viteza corespunzătoare atacului, in cazul unei lovituri (in japoneza Atemi) eşti nevoit sa te aperi mai dur, mai neprietenos. In cazul unei prinderi ai mai mult timp la dispoziţie, poţi sa te aperi mai blând, te poţi „împrieteni” cu adversarul.

Importanta loviturilor cu scop de apărare este foarte mare pentru orice practicant al oricărei arte marţiale si lipsa unui antrenament specific duce la o asimilare greşita a a tehnicii si mai ales a strategiei apărării.

Ameninţarea pe care o constituie pentru ambii elevi posibilitatea de a fi lovit de celalalt le impune in general o atitudine marţiala, de garda vigilenta, și-l sileşte pe Uke sa nu reziste inutil unul procedeu de apărare.

Este o greşeala ca un Aikidoka sa nu cunoască bine tehnicile de atac, de lovire. Nu te vei putea apară eficient de o lovitura decât cunoscând foarte bine cum se executa. Sunt posibile chiar accidentări in cazul executatiei unor lovituri puternice fără cunoaşterea perfecta a tehnicii respective (lovirea cu pumnul deschis).

Lovitura de braţ (Atemi) se executa pentru apărare, nu pentru doborârea adversarului ! Scopul final al Atemi nu este doborârea sau rănirea adversarului, ci învingerea lui printr-un procedeu specific tehnicii Aikido. A executa Atemi nu înseamnă neapărat sa loveşti adversarul; scopul sau principal este dezechilibrarea lui psihica, descoperirea „golului” din garda sa fizica sau mentala. Contactul, lovitura, este numai concluzia acţiunii „Atemi” si de cele mai multe ori se si renunţa la ea, pentru ca prima ei parte este suficienta pentru a putea executa procedeul de Aikido (aruncare, imobilizare).

Atemi nu se executa prin aruncarea pumnului spre adversar, ci rezulta din ciocnirea acestuia cu pumnul care aproape sta pe loc (in locul care trebuie)!

In Aikido, Atemi are un rol important in ansamblul procedeului : se loveşte la fata (zona, nu un punct anume) cu pumnul strâns, Uraken, dar aceasta serveşte numai la impresionarea adversarului, pentru a-l face sa reacţioneze natural într-un mod convenabil executării procedeului de apărare.

Atemi nu este gândIt sa scoată (prin ea singura) adversarul din lupta.

O-Sensei Morihei Uyeshiba spunea odată, jumătate In gluma jumătate in serios, ca „Atemi înseamnă 99 la suta din Aikido”.

In timp, aceasta gluma a pus serioase probleme specialiştilor neștiind cum trebuiesc interpretate cuvintele marelui maestru. O explicaţie posibila ar fi aceea ca într-adevăr toate procedeele se executa eficient in condiţiile utilizării sau simulării de Atemi si mai ales pentru faptul ca in timpul execuţiei procedeelor de Aikido, mişcările specifice de „lovitura de sabie” sunt frecvente. In general la antrenamente nu se exersează Atemi In mod special, pentru ca elevii sa nu se lase furaţi de agresivitate, neglijând astfel restul mişcărilor. Vom vedea insa ca exista procedee care nu pot fi înțelese fără Atemi.

Atemi sunt mijloacele pedagogice care permit elevului sa capete calităţile necesare unui Budoka : vigilenta, atitudine corecta, simţul mişcării si al previziunii (Zanshin, Shisei, Ma-ai). După însuşirea simţului distantei corecte Ma-ai, devine simpla transformare a execuţiei blânde a unui procedeu de apărare într-o varianta dura, rapida.

La un nivel de pregătire si mai ridicat, atacurile se fac cu arme albe, nu cu mina goala. In cazul armelor, mişcările sunt mai ample, mai vizibile pentru elev dar si mai periculoase.