CODUL BUSHIDO sau  CODUL VIRTUTILOR   

         În orice dojo în care se practică arte marţiale japoneze antrenorii,n m instructorii, coordonatorii de grupe sportive ar trebui să includă spre studiu şi codul bushido. În special, putem constata cu bucurie că în tot mai multe situaţii acest fapt se realizează, în dojo-urile în care se practică arte marţiale în adevăratul sens al cuvântului găsim aceste elemente iar în cele în care se promovează doar anumite sisteme competiţionale (fightig, kumite, etc.) Aceste elemente sunt tratate superficial sau sunt total inexistente, considerându-se neimportante din punct de vedere educaţional.

Principiile şi subrincipiile codului bushido devin apreciate de fiecare sportiv în parte, din momentul în care devin înţelese cu adevărat. În urmă cu ceva timp, în una dintre dojo-urile prin care am avut bucuria şi onoarea de a trece, am constat că unii sportivi tratau cu o oarecare greutate codul bushido considerând această parte de studiu, aflată în programa de studiu a clubului cât şi în programa de examinare, că ne importanţa.

În mod concret, abordarea acestor sportivi este greşită, coordonatorul clubului respectiv considerând la rândul său ca aceşti studenţi nu erau încă pregătiţi pentru a studia în profunzime şi cu seriozitate artele marţiale, acest fapt reflectându-se şi în palmaresul sportiv individual şi global al acelui club.

Într-o altă situaţie, în mod îmbucurător am constat că într-un alt dojo din altă localitate, programa de studiu cuprindea obligativitatea studierii şi examinării teoretice a codului bushido, studenţii – sportivi, din cadrul acelui club fiind într-o mare măsură cunoscători a acestui cod încă de la vârsta preşcolara, rezultatele sportive fiind mult mai evidente, palmaresele individuale al sportivilor care studiază artele marţiale conform programei de pregătire, alternând în studiul teoretic, tehnic şi tactic, îi aduce intr- o poziţie privilegiată de lider, competenţele sportive, meritele intelectuale şi meritele sociale aducându-i recunoştinţa şi glorie sportivă.

Termenul bushido se traduce în limba română prin „calea războinicului” (bushi – războinic, do – cale) principiile bushido s-au constituit, astfel, ca un cod moral al vieţii samurailor, în epoca în care aceştia reprezentau o elită a societăţii feudale nippone, societate frământată de permanente războaie între clanuri.

În evoluţia istorică a bushidoului se pot se pot sesiza patru etape, şi anume:

O primă etapă – cea din perioada shogun –ilor yoritomo (11747-1199) – în care acest cod se constituie propriu-zis ca sistem de norme. În perioada respectivă codul, avea doar caracter cutumiar şi circulaţie orală, se află sub influenţa predominantă a shintoism –ului (religie autohtonă japoneză, bazată pe cultul strămoşilor).

O a doua etapă – cea din perioada shogun –ilor tokugawa (1600-1868) – când în viaţa politică a societăţii nippone se stabilizează samuraii, ei devenind mai mult decât războinici prin implicarea lor în viaţa culturală şi economică a societăţii japoneze. Specificul acestei etape este exprimat de două constatări: în primul rând peste influenţa shinto –istă se compun acum şi influenţele budismului zen şi respectiv ale confucianismului (ambele importate din china), iar în al doilea rând, codul bushido capătă forma scrisă. În ce priveşte forma scrisă a bushido – ului, unii istorici consideră ca autor pe confucianistul yamoga soko (1622-1685), alţii pe bonzul zen, takuan (1573-1645), iar alţii pe marele maestru în ken-jutsu (arta săbiei), miyamoto musashi (1584-1645).

A treia etapă în evoluţia bushido – ului este cea dintre anii 1868-1945, etapă în care acest cod este instituţionalizat prin două edicte imperiale: edictul vizând armata şi marină din anul 1882, şi respectiv cel vizând sistemul educaţional din anul 1890.

O a patra etapă a evoluţiei acestui cod este cea de după înfrângerii japoniei în al ii-lea război mondial. În această teapă specific este faptul că bushido, revine la starea sa iniţială, adică cea de cod la care aderenţa este voluntară; controlul său devine difuz, neinstituţionalizat, prin abrogarea celor două edicte imperiale din era meiji. Caracterul eminamente moral, respectiv aderarea ne impusă prin forme birocratice, concordă cu noua tendinţă pro occidentală, care se afirmă în viaţa politico-economic a japoniei postbelice conservând în acelaşi timp originalitatea benefică a spiritualităţii nipone în noile ei raporturi cu spiritualitatea de provenienţă occidental europeană.

Oricare ar fi varianta de text asupra bushido – ului, aceasta prezintă două mari caracteristici, şi anume: una constând în faptul că orice diversitate de enunţuri se distribuie pe o serie de 8 principii esenţiale, şi a doua că principiul armoniei (wa), este fundaţia pe care se construieşte întreaga serie. Pentru a ne face o idee despre perenitatea acestor principii, este interesant de a parcurge străvechiul text al lui miyamoto musashi, grupând enunţurile sale după cele 8 principii esenţiale ale bushido:

. Pentru a ne face o idee despre perenitatea acestor principii, este interesant de a parcurge străvechiul text al lui miyamoto musashi, grupând enunţurile sale după cele 8 principii esenţiale ale bushido:

   PRINCIPIUL ARMONIEI (WA)     

• „Nu trăiţi în contradicţie cu legea imuabilă care guvernează viaţa. Căutaţi mereu să vă armonizaţi interiorul cu exteriorul, căci simţiţi această armonie

• „Scopurile voastre trebuie să vă asigure de asemenea armonia, şi numai aşa fiind, nu renunţaţi niciodată la ele

   PRINCIPIUL JUSTEŢII   

• „Fiţi întotdeauna imparţiali în judecată

• „Nu fiţi geloşi pe nimeni

• „Nu vă lăsaţi niciodată prada ranchiunei sau altor sentimente rele

„Sã mori când este drept sã mori, şi sã loveşti când este drept sã loveşti

 

  PRINCIPIUL TENACITĂŢII   

• „Trăiţi cu o concentrare esenţială pe do (cale), pe nimic altceva

• „Calea proprie este cea pe care o puteţi menţine până în ultima clipă a vieţii

   PRINCIPIUL TĂRIEI  

Nu fiţi niciodată slab

Nu întreţineţi nici un regret în spiritul vostru

 

.   PRINCIPIUL AUSTERITĂŢII   

Nu căutaţi comoditatea cu orice preţ

Nu căutaţi satisfacţie corpului cu orice preţ

nu fiţi lacom sau hrăpăreţ

Nu vă subordonaţi plăcerilor cărnii

 

  PRINCIPIUL POLITEŢII   

• „Respectaţi-vă părinţii şi pe maeştrii care v-au iniţiat în budo.”

• „Respectaţi zeităţile şi strămoşii dar nu vă lăsaţi niciodată în grija lor.”

  PRINCIPIUL RAŢIONALITĂŢII  

Nu vă subordonaţi viaţa sentimentelor, nici chiar celui de dragoste

Nu consideraţi definitivă şi abstractă nici o ordine a preferinţelor; consideraţi totul la fel de trecător

Nu vă lăsaţi niciodată subjugaţi de pasiuni material

  PRINCIPIUL CREATIVITĂŢII   

Cultivaţi libertatea interioară fără a o lovi niciodată în nimic.

Când v-aţi găsit „calea”, nu mai depindeţi decât de voi înşivă pentru propriul vostru progres

Ce mai poate însemna în zilele noastre eticheta (mai ales cea din artele marţiale) într-o societate din ce în ce mai bolnavă, lipsită de repere şi valori reale la care să se raporteze, într-o societate în care ridicolul, nesimţirea, nepăsarea, indiferenţa, oportunismul, arivismul, ipocrizia, obscenul, mitocănia, violenţa, lipsa de compasiune, etc…, sunt permanent şi aproape obsesiv ridicate fiecare în parte la rang de virtute, atât în spaţiul social în care noi ne desfăşurăm activităţile cotidiene, cât mai ales prin mijloacele media (în mod special cele de imagine). Ce trăiri interioare sau ce gesturi pline de compasiune şi respect mai poate trezi aceasta etichetă în omul contemporan şi, în mod special, în cel de tip occidental, plin de griji şi care “beneficiază” până la refuz de toate acele “valori spirituale” pe care le-am enumerat mai sus?

         Curtoazia extremului – orient e bine cunoscută însă, în realitate, tradiţia şi eticheta orientală sunt astăzi în cea mai mare parte uitate. Un rol important în salvarea acestei etichete milenare îl au artele marţiale care urmează eticheta cerută de codul onoarei samurailor (bushido).

         Chiar societatea europeană şi, în mod special, cea românească, au avut şi ele un cod de principii morale foarte bine structurate (şi îmi place să cred că el mai există încă…), unele enunţate şi tipărite în diferite ediţii (acele coduri ale bunelor maniere), altele (care formau de fapt filonul principal al acelor “coduri”) erau principiile creştine şi bineînţeles cele etice ancestrale, moştenite de noi din generaţie în generaţie de la strămoşii noştri daci.

         Unde au dispărut toate aceste principii? Unde este acum aceasta “eticheta” şi cum se mai manifesta ea în aceste momente? Vom spune că ea există încă în acele cărţi dar ea se mai manifesta în realitate în viaţa de zi cu zi, în relaţiile dintre oameni? Mai avem oare nevoie de ea în această viaţă plină de “sfaturi şi reţete de succes”, oferite gratis (dar cu ce scop???) De către toate canalele mass-media, de către şcoli şi aproape toate instituţiile cu care omul contemporan intră în contact?

          Personal, cred cu tărie ca această etichetă este singura care ne mai poate salva de la dispariţia noastră ca fiinţe umane şi de la transformarea noastră în nişte corpuri fizice, dotate cu un ego imens, incapabile de vreun sentiment de compasiune şi respect faţă de semeni, fata de înaintaşi, implicit faţă de noi înşine, inclinate aproape ireversibil spre verbul “a avea” şi ignorând aproape total verbul “a fi”.

        Unde poate aceasta eticheta să prindă rădăcini solide şi sănătoase, într-o societate ca cea amintita mai sus?Puţin probabil, în sala de arte marţiale (dojo) cred că are mult mai multe şanse.

       Astăzi, când toate aceste show-uri mediatice, în care diferiţi indivizi se întrec în lupte cu reguli stabilite şi care în arsenalul lor ca luptători (dar mai ales ca actori într-o piesă regizată de către media), au un întreg bagaj de insulte, de gesturi obscene şi violente, poate părea aproape imposibil sau chiar ridicol şi hilar, faptul că altădată, reguli stricte de curtoazie puteau face parte din antrenamentul unor oameni, al căror destin era adesea, să moară pe câmpul de luptă – samuraii.

        Această etică manifestată de către samurai se regăsea în raport direct cu morala zen.

        Artele marţiale, înseamnă mai mult decât o luptă în ring sau într-un film bine regizat, în artele marţiale dovada supraomului nu o da luptătorul fioros şi invincibil, prezentat în filmele şi în întrecerile sportive „la modă”, ci acela care va reuşi să găsească sentimentul armoniei şi plenitudinii interioare, învingăndu-se pe sine însuşi.

        Arta marţială este arta păcii, iar arta păcii este cea mai grea: trebuie să câştigi fără să te baţi!!!

        Respectarea unei etichete atât în sala de antrenament (dojo), cât şi în viaţa de zi cu zi în societate, dar mai ales respectarea unor reguli (care amintesc de codul „bushido” al samurailor) bazate pe respectul de sine, pentru cei din jur şi fata de înaintaşi, fac din artele marţiale una dintre cele mai moderne şi mai eficiente metode de educare şi formare a caracterelor nobile de care societatea noastră are atâta nevoie!

Eticheta este deasemenea unul dintre cei mai importanţi factori prin care artele marţiale se diferenţiază de sport ca fenomen social.

        Manifestarea acestei etichete în sala de antrenament, este prelungita inevitabil şi am putea spune aproape obligatoriu în viaţa cotidiană.

       Totul, în gestica elementară, cotidiana, chiar mersul, ţinerea unui obiect în mână, devin concise, sobre, frumoase. Încetinirea gestului, nonşalanţa aparentă a războinicului, va ascunde tensiunea nervoasă care, de obicei este permanenta, căci: “… El trebuie să fie tot timpul în gardă… “.

        Formele prin care ea se manifestă şi care sunt obligatorii în sala de antrenament (tipurile de salut, respectul acordat maestrului, ierarhiei gradelor, celor mai în vârstă, colegilor de antrenament, atenţia acordată profesorului pe timpul şedinţei de pregătire etc.), se prelungesc inevitabil în afara dojo-ului, şlefuind caracterul practicantului şi contribuind decisiv la “umanizarea” lui şi la sporirea rezistenţei acestuia la factorii nocivi amintiţi mai sus, care nu au altă finalitate decât erodarea lui ca fiinţă umană. Ea devine în acest sens, o etapă foarte importantă în dobândirea stăpânirii de sine, în depăşirea limitelor existenţei sale şi în câştigarea adevăratei „bătălii” a vieţii şi anume cea a sinelui cu sine însuşi.