Antrenamentul în AIKIDO cuprinde următoarele secţiuni
Antrenamentul fizic – în care sunt incluse o serie de exerciţii al căror scop este dezvoltarea capacităţii de efort, rezistenţa şi viteza. Aceste exerciţii se fac exclusiv cu greutatea propriului corp sau a partenerului (flotări, genuflexiuni, exerciţii pentru abdomen, alergare etc.).
Antrenamentul respiraţiei – care cuprinde tehnici de respiraţie specifice AIKIDO-ului şi a caror scop este ca participantul să înţeleagă actul respirator ca sursă de energie şi viaţă. Aceste exerciţii sunt specifice tehnicilor de antrenament Zen.
Antrenamentul armoniei – constă în tehnici de mişcare împreună cu unul sau mai mulţi parteneri în scopul obţinerii îndemânării de a te mişca eficient în condiţiile unui atac multiplu şi a-i determina pe agresori să reacţioneze conform dorinţei tale. Acest tip de antrenament permite practicantului să dobândească simţul plasării optime într-o situaţie de luptă, în spaţiul „neutru”, unde riscul de a fi lovit este minim, iar şansa de a-i controla pe ceilalţi este maximă.
Antrenamentul energetic – constă în tehnici specifice pentru controlul şi utilizarea energiei agresorilor.
Antrenamentul mental – are drept obiectiv însuşirea de către practicant a tehnicii de coordonare conştientă a întregului corp, de a-l determina să fie tolerant, înţelegator dar ferm faţă de agresori. Practicantul trebuie să înţeleagă faptul că fiecare viaţă este importantă.
Antrenamentul tactic – cuprinde aplicarea principiilor privind tehnica luptei în general şi a luptei în spiritul AIKIDO, în special. Practicantul este învăţat să determine producerea unor evenimete favorabile lui precum şi exploatarea evenimentelor şi situaţiilor aleatorii, în timpul luptei.
Antrenamentul psihic – constă în a-l face pe elev să înţeleagă care este menirea sa şi cum poate trăi respectând principiile şi normele AIKIDO.
DURATA ŞI STRUCTURA PAG 140
Antrenamentul va dura în principiu 120 minute şi ideal va avea următoarea structură:
Moku-so şi salutul de la începutul antrenamentului
Încălzire generală (inclusiv exerciţii pentru dezvoltarea mobilităţii) – 20 minute
Exerciţii şi tehnici de respiraţie (Chinkon Kishin & Kokyu-ho) – 2 minute
Şcoala căderilor – Ukemi waza – 3 minute
Kata (tipare/tehnici de referinţă) / Kihon dosa renzoku – 5 minute
Tehnici cu mana libera: Nage Waza (proiectări) & Katame Waza (fixări) – 30 minute
Tehnici cu arme – 15 minute
Ne Waza (tehnici de lupta la sol) – 15 minute
Exercitii pentru mobilitate (stretching) – 10 minute
Exerciţii pentru dezvoltarea forţei si rezistentei – 10 minute
Randori (simularea luptei în condiţii reale) & Atemi Waza (tehnici de lovire) – 10 minute
Moku-so şi salutul de la sfârşitul antrenamentului
Începătorii vor avea un antrenament ușor diferit, accentul punându-se pe elementele de bază:
Exerciţiul de meditaţie şi concentrare (Moku-so) şi salutul Zarei de la începutul antrenamentului
Încălzire generală (inclusiv exerciţii pentru dezvoltarea mobilităţii) – 20 minute
Exerciţii şi tehnici de respiraţie (Chinkon Kishin & Kokyu-ho) – 5 minute
Şcoala căderilor – Ukemi waza – 15 minute
Kihon Waza – Katame Waza (tehnică de bază de fixare) – 15 minute
Kihon Waza – Nage Waza (tehnică de bază de proiectare) – 15 minute
Tehnici de bază cu arme (Aiki-Jo, Aiki-Ken) – 15 minute
Kata (tipare/tehnici de referinţă) cu și fără arme – 15 minute
Exerciții pentru mobilitate (stretching) – 10 minute
Exerciţii pentru dezvoltarea forţei si rezistentei – 10 minute
Moku-so şi salutul – Zarei – de la sfârşitul antrenamentului
TIPURI DE ANTRENAMENT
Antrenamentul pasiv (contemplativ) – elevul priveşte de pe margine antrenamentul celorlalţi încercând să le vadă greşelile şi să le corecteze în gând.
Antrenamentul individual (de unul singur) – cu trei componente:
– Suburi – execuţia loviturilor în gol cu sabia de lemn – Boken din Zarei şi Ritsurei.
– Taren – uchi – exerciţii de lovire cu sabia de lemn sau cu bastonul a unei legături de nuiele, a unei anvelope de cauciuc sau a unui alt obiect similar.
– Lupta cu umbra – se execută individual, legat la ochi sau în întuneric.
Antrenamentul cu partener (- este antrenamentul uzual din DOJO).
Antrenamentul cu mai mulţi parteneri.
Antrenamentul SHIAI sau RANDORI – Lupta liberă.
SCOPUL ANTRENAMENTULUI
Antrenamentul în Dojo se bazează pe trei componente de bază: shin – spirit, waza – tehnică, thai – corp, formarea şi dezvoltarea acestora fiind direcţionată de două mari principii pe care se întemeiază artele marţiale: formarea conştiinţei şi folosirea spontană şi eficientă a legilor naturii.
Ordinea enunţată reflectă şi scala importanţei celor trei componente. Corpul nu înseamnă nimic fără tehnică, iar amândouă sunt ineficiente fără forţa spiritului, acesta fiind factorul de decizie în ultimă instanţă. În cadrul procesului de instruire (antrenare), însă, ordinea se schimbă.
Perseverenţa antrenamentului fizic şi tehnic va implica profund energiile psihice, dezvoltând spiritul luptătorului pe o treaptă calitativ superioară, esenţialmente practică. Spiritul devine un luptător real pe care corpul îl va urma prompt, soluţiile date în orice circumstanţe fiind naturale, intuitive şi eficiente.
În dojo elimini toate gândurile negative pentru a putea munci până la limita epuizării, implicându-te total în antrenamentele – Hanpuku-no-kazen – organismul uman având suficiente rezerve energetice pentru obţinerea unor rezultate însemnate. Perseverenţa antrenamentului eliberează organismul de îngrădirile conştientului, descătuşând forţele fundamentale.
Individul poartă în sine, cel mai adesea în subconştient, o înaltă energie care se manifestă intens în împrejurări deosebite, cum ar fi o criză nervoasă sau un pericol de moarte. Eliberarea în mod voit şi controlat a acestei forţe interioare superconcentrate reprezintă unul din atuurile principale ale eficienţei artelor marţiale.
Realizarea uniunii perfecte a corpului spiritual cu cel fizic şi psihic, în urma unui antrenament dur şi îndelungat, permite luptătorului accesarea şi contopirea cu energia supremă, superpotenţializând orice acţiune sau întreprindere a sa.
În antrenament sau în viaţa de zi cu zi, conştientizarea permanentă a existenţei acestei energii originare şi acumularea ei în HARA printr-o concentrare spirituală puternică este o sursă inepuizabilă şi mereu proaspătă de forţă fizică şi psihică. În sala de antrenament, în timpul confruntărilor, fie convenţionale, fie libere, trebuie creată o tensiune apropiată de cea dintr-o criză reală, în care fiecare mişcare are o semnificaţie profundă, putând hotărî viaţa sau moartea luptătorului.
AIKIDO redă principiul fundamental al pregătirii spirituale în dojo, exprimând foarte bine caracterul total defensiv al acestei arte.
Anii de antrenament imprimă luptătorului o atitudine justă, prevenitoare, bazată pe conştiinţa propriei valori. Doar în faţa unui adversar – Aite – stăpân pe sine, cu o tehnică bună şi cu voinţă puternică de a învinge, luptătorul poate desăvârşi o reală uniune a corpului şi spiritului.
Toate resursele organismului sunt folosite total şi precis în apărare, ca într-un duel în care spiritul, reprezentând varful sabiei, exploatează fără reţineri cea mai mica ocazie. „Aici şi acum” este sintagma spiritului original al artelor marţiale cărora le aparţine AIKIDO.
Corpul, lipsit de controlul psihicului devine facil de manevrat de un adversar abil. Acesta poate folosi diferite trucuri şi fente care să mascheze atacul, iar o reacţia reflexă ne poate angaja într-o falsă direcţie fiind prea târziu apoi să ne apărăm de acţiunea reală.
Un spirit bine antrenat va da o ripostă justă şi la fel de rapidă ca un reflex instinctiv. Deci, în luptă, reflexul – hen-o – este o problemă de viteză de percepţie şi reacţie sub controlul spiritului. Când lupţi laşi forţele psihice libere. Totul se petrece instantaneu fără să gândeşti. Spiritul şi corpul sunt folosite în întregime, intuitiv, adaptate situaţiei.
Pentru aceasta trebuie sa fii calm, ordonat în gesturi, fără să te crispezi, pentru a economisi energia şi a putea mobiliza spiritul într-o fracţiune de secundă, lăsându-l apoi liber. Această angajare instantanee a forţelor fizice şi psihice reprezintă măsura valorii unui aikidoka. Atitudinea mentală se aseamană cu suprafata unei ape liniştite, mizu-no-kokoro, care reflectă fără deformări imaginea înconjurătoare. Spiritul este vigilent, zanshin, debarasat de excitări ofensive, singura stare în care poate să perceapă instantaneu şi corect orice intenţie a adversarului.
Fiecare luptă are o dinamică diferită, obligând adversarii să ţină cont de câţiva vectori variabili. Nivelul tehnic şi tactic, viteza, alonja, forţa diferă de la luptător la luptător, dar atuul principal îl deţin cei cu un psihic mai puternic. Spiritul domină tehnica sau forţa fizică. În confruntări cu adversari redutabili înveţi să te cunoşti pe tine însuţi în acţiune, verificând întregul potenţial acumulat prin antrenament.
În luptă, forţa vine din SEIKA TANDEN iar spiritul devine adevăratul luptător. Înaintea angajării în acţiune, luptătorul este relaxat, cu o tensiune lejeră în abdomen.
Regula cea mai importantă pentru un progres real în AIKIDO este redată de expresia shingi ichinyo – reprezentând uniunea indispensabilă a valorii tehnice – gi, cu spiritul – shin. În cadrul antrenamentelor în dojo, cele două elemente trebuie să lucreze împreună, ichinyo, instruindu-se, desfăşurându-se una prin cealaltă, corpul fiind elementul de expresie concretă. Acest concept unitar care înglobează o bună stăpânire a tehnicii, împreună cu un ansamblu de forţe psihice valoroase şi puternice, reprezintă singurul drum spre realizarea uniunii supreme a corpului cu spiritul şi contopirea cu o conştiiţă universală, adevarata piatră filozofală şi cercetată de filozofia traditională.
TEHNICA DE ANTRENAMENT
În execuţia unui procedeu, impulsul iniţial este provocat printr-o contracţie musculară intensă şi scurtă, după care intervine decontracţia, mâna sau piciorul continuând mişcarea inerţială, fără aport muscular însemnat.
În orice acţiune în mod natural coexistă două faze: contracţia şi decontracţia. Decontracţia facilitează viteza, iar contracţia o transformă în forţă. Alternanţa dinamică a celor două faze este în deplină concordanţă cu ritmul asaltului.
Relaţia dintre poziţie şi stabilitate este foarte importantă. O poziţionare defectuoasă, incorect echilibrată, afectează mobilitatea şi eficacitatea tehnicii. Forţa rezultă proporţional cu aplicarea tehnicii şi a poziţionării picioarelor, pentru direcţionarea energiei într-un singur sens.
Poziţiile sunt joase, cu picioarele depărtate pentru a mări baza de susţinere: genunchii flexaţi, mereu sub o tensiune lejeră. Nivelul jos facilitează echilibrul şi contracţia întregului corp, iar flexarea genunchiului din spate menţine o rezervă energetică folosită pentru amortizarea şocurilor.
Echilibrul este cel care asigură atât stabilitatea, cât şi mobilitatea corpului, facilitând totodată coordonarea acestuia.
Poziţiile de pregătire sunt mai înalte, pentru a folosi forţa rezultată din coborârea centrului de greutate – Seika tanden – în timpul acţiunii. În apărare se adoptă o poziţie mai joasă, pentru a folosi eficient forţa statică, dar nu trebuie să ne concentrăm exagerat asupra solidităţii poziţiei.
Sprijinim corpul pe toată talpa, presând spre exterior, genunchii nu sunt blocaţi şi nici foarte flexaţi, trunchiul este puternic înfipt în abdomen. Coloana este dreaptă pentru a facilita contracţia muşchilor abdominali şi pentru a asigura o bună circulaţie sanguină şi energetică. Forţa este menţinută între coapse şi abdomen, umerii sunt relaxaţi, în postura naturală, neridicaţi, pentru a nu surveni discontinuităţi în transmiterea forţei generate de picioare şi şolduri. Poziţionarea joasă a tanden-ului va oferi viteză de deplasare în toate direcţiile. Acţiunea de deplasare poate oferi adversarului numeroase ocazii de atac încununate de succes. Modificarea permanentă a distribuirii greutăţii corpului, poziţiile tranzitorii, decontracţia necesară vitezei, sunt momente vulnerabile de care trebuie să ţii cont în luptă.
Orice deplasare trece obligatoriu printr-un punct unde echilibrul devine fragil din cauza reducerii structurii de susţinere (apropierea picioarelor, depărtarea lor, deplasarea). Un adversar experimentat va riposta prompt în astfel de momente favorabile lui.
Mişcările sunt lente, privirea calmă, neîndreptată pe vreo parte a corpului adversarului. Câmpul vizual este cât mai larg, observând în mod global situaţia. Spiritul traversează adversarul învăluindu-l, fără a avea un scop precis, tsuki-no-kokoro – spiritul ca luna. Astfel, orice gest este imediat perceput şi nu vazut. Aici este foarte importantă dezvoltarea vederii periferice, prin exerciţii de încălzire cu largi mişcari ale ochilor.
Antrenamentul constant, vizând un bun control al poziţionării şi deplasării vor reduce şansele de reuşită ale adversarului oricât de surprinzătoare ar încerca să fie acţiunile lui.
În ansamblul unei tehnici, hara asigură unitatea între diferitele mişcări având rolul unui centru de cumul şi emisie a energiei dezvoltate de trenul inferior şi cel superior, canalizând-o eficient în acţiune. În atac sau apărare, corpul funcţionează ca un întreg, hara asigurându-i echilibrul prin aşezarea centrului de greutate în poziţii specifice şi eliberarea forţei acumulate – a Ki-ului – în centrul său, Seika-Tanden.
În luptă, simţul distanţei – Ma-ai – este foarte important, acesta funcţionând ca o balanţă fină care te poziţionează corect faţă de adversar, suficient de departe pentru a fi în siguranţă faţă de acţiuni surprinzătoare, dar destul de aproape ca procedeele tale să fie eficiente.
Un bun antrenament al poziţiei Kamae, a deplasării – Tai sabaki – şi a distanţei optime – Ma-ai – se face pe terenuri cu suprafaţă accidentată, în aer liber, acesta formând abilităţi de deplasare în poziţii bine echilibrate.
Un tai sabaki (eschivă) este destul de periculos de executat în faţa unui adversar decis şi rapid. Dacă intuiţia nu „citeşte” just intenţiile adversarului va exista un handicap de timp între iniţierea atacului şi debutul eschivei. Un aikidoka bine antrenat, va stăpâni relaţia dintre viteza de percepţie şi de reacţie, distanţa optimă şi buna sincronizare tehnică.
În faţa unei eschive reuşite, adversarul pornit decis în atac rămâne derutat, în decontracţie, oferind posibilitatea executării oricărei tehnici de proiectare sau fixare. Pentru aceasta insă, tebuie să ai un bun control al stabilităţii. Este necesar să scoţi corpul din axa atacului cu viteză şi la timp, fără a te dezechilibra. Eschivele prin tai sabaki se bazează pe mişcări circulare ale şoldurilor şi bustului pe loc sau cu antrenarea unui picior în mişcări laterale, celălalt fiind folosit ca pivot. Pentru a ramâne bine „ancoraţi” în acţiune, tai sabaki se execută la cel mult 45 de grade în raport cu axa de atac şi pe cât posibil pe exteriorul gărzii adversarului. Astfel, acesta nu va putea riposta fără a-şi modifica poziţia, şi oricum tentativa lui va fi tardivă pentru că în momentul următor se va găsi în situaţia de a fi proiectat sau fixat.
Respiraţia – Kokyu – este forţa motrică ce dezvoltă, evidenţiază şi propulsează energia interioară – Ki. În artele marţiale există diferite tehnici de respiraţie. În general, se spune că luptătorul respiră din vintre. Este vorba de respiraţia abdominală (fuckushiki kokyu), primitivă, lentă şi profundă, în care actul respirator alimentează direct Seika-tanden (centrul energetic al organismului). Schimbul de gaze se face complet, spre deosebire de respiraţia intercostală când în partea superioara a plămânului rămâne permanent o cantitate de aer viciat.
Concentrarea atenţiei asupra respiraţiei abdominale dă energie în Tanden şi în coloana vertebrală, acest lucru oferind luptătorului un sentiment de forţă şi siguranţă de sine, relaxând corpul şi psihicul.
În timpul luptei inspiraţia este scurtă antrenând o întindere decontractată a muşchilor şi reprezintă faza de pregătire a tehnicii. La fel de scurtă, expiraţia uşurează contracţia indispensabilă acţiunii, dezvoltând şi extinzând forţa întregului organism.
În execuţia unei tehnici contracţia musculară este însoţită de o expiraţie violentă, concentrată, urmată de o uşoară retenţie. Se păstrează mereu o cantitate mică de aer care va fi expirată lent după acţiune. Această ultimă expiraţie, combinată cu o mobilizare mentală extremă, reprezintă scurgerea energiei – Ki-no-nagare.
Inspiraţia este activată de o extindere abdominală profundă, întotdeauna calmă şi discretă, pentru a nu oferi adversarului şansa de a ataca în această fază, când intervine decontracţia musculară şi o slăbire a concentrării psihice.
Coordonarea ritmului respirator este importantă pentru menţinerea unei mişcări îndelungate în regim fluent de viteză şi forţă. Trecerea prin fazele respiratorii în concordanţă cu ritmul luptei se face pe cât posibil fluent, fără întreruperi, aceasta ajutând luptătorul să nu fie absorbit sau tensionat, pierderile de energie fiind minime. Acesta este secretul reuşitei într-o situaţie critică de luptă.
Echipamentul
ŢinutaMaterialul indispensabil pentru a practica aikido este pentru început foarte sumar. De fapt, începătorul nu are nevoie la început decât de un keiko gi, un obi şi de zori.
Keiko gi, adeseori numit în mod eronat „kimono”, este un costum alb din bumbac sau din in, asemănător cu cel de judo – cele de karate trebuie evitate pentru că nu sunt solide; în aikido există multe prize de costum.
Obi este o centură albă cu care ne încingem peste keiko gi*.
Zori sunt papucii destinaţi să păstreze picioarele curate la deplasarea între vestiare şi dojo.
Hakama este în general elementul din ţinută care exprimă dorinţa de a se angaja serios în practicarea aikido. Diferit de la şcoală la şcoală, portul hakamei este permis numai centurilor negre
Hakama sunt nişte pantaloni tradiţionali japonezi, foarte largi, care se îmbracă peste keiko gi. Au şapte pliuri – cinci în faţă şi două în spate a căror semnificaţie este următoarea:
Yuki = curaj, valoare, bravură
Jin = omenie, caritate, bunăvoinţă
Gi = justiţie, dreptate, integritate
Rei = etichetă, politeţe, civilizaţie (mai însemnă înclinare/supunere)
Makoto = sinceritate, cinste, realism
Chugi = loialitate, fidelitate, devotament
Meiyo = onoare, recunoaştere, glorie; de asemenea reputaţie, demnitate, prestigi