UN OM ECHILIBRAT ESTE UN OM PUTERNIC DACĂ ARE IUBIRE, VOINŢĂ ŞI CREDINŢĂ
Secondary Navigation Menu
Scurt Istoric al Artelor Martiale
Artele marţiale, fie că aparţin Japoniei, Chinei sau Indiei, sunt, fără excepţie, expresia unei îndelungate tradiţii. Această tradiţie include un proces de cunoaştere foarte vechi ce coboară în timp, probabil, până la originile umanităţii când, faţă în faţă cu natura, oamenii se simţeau integraţi în sentimente ce ar putea fi definite şi înţelese prin cuvinte ca armonie, simţ cosmic, relaţii cu mişcarea etc.
Extraordinara complexitate a disciplinelor de luptă sau de război reiese din ambiguitatea dată de o dimensiune esenţialmente spirituală şi o evidenţă sau o realitate agresivă.
„Scânteia” care a dus la ceea ce mai târziu va fi desemnat „arte marţiale” se pare că a provenit din India. Străvechiul popor hindus, cunoscând arta masajului şi practica Yoga, a „exportat” spre China o parte din aceste bogăţii spirituale ale umanităţii. Acest lucru s-a întâmplat odată cu stabilirea la mănăstirea Shaolin („Templul pădurii tinere”) din provincia chineză Honan a călugărului budist Bodhidharma (în japoneză Daruma Taishi) în jurul anului 500 e.n. Legendarul călugăr a adus cu el învăţăturile budiste pe care le va împărtăşi preoţilor chinezi, arătându-le că vechea teorie introdusă de doi călugări indieni prin anul 65 a suferit deja o modificare profundă şi nefastă în raport cu doctrina originală.
În opinia lui Bodhidharma, fiecare OM posedă în el un Buda, semn că spiritul trebuie să se sprijine pe corp, iar transmiterea învăţăturilor trebuie să se facă pe cale orală, fără a lua în calcul scrierile pretinse sacre, urmând ca ulterior cercetarea să fie INTERIOARĂ, PERSONALĂ, fără nici o dependenţă de texte.
Însă învăţăturile lui Bodhidharma n-au întâlnit prea mult sprijin. Decepţionat şi umilit de ignoranţa celor care pretindeau a fi stâlpii înţelepciunii şi culturii, Bodhidharma se refugiază la mănăstirea Shaolin, urmând calea spre adevărata „învăţătură” – MEDITAŢIA.
Legenda spune că Bodhidharma a meditat în faţa unui perete timp de nouă ani, umbra lui imprimându-se astfel în zid. Meditaţiile sale au avut ca reper învăţăturilor lui Buddha.
Tot legenda spune că, din lacrimile sale, s-a născut primul arbore de ceai, deoarece pentru a-şi menţine spiritul lucid, a evitat somnul smulgându-şi pleoapele.
„Iluminarea” o găseşte într-o zi, când observă pe peretele din faţa sa nişte furnici care soseau şi plecau fără a căuta să înţeleagă raţiunea lucrurilor exterioare. Atunci, Bodhidharma „a revenit” la viaţă, implicându-se în activităţile specifice ale călugărilor. Pentru a-i întări fizic şi mental pe călugări, Bodhidharma creează un set de 18 mişcări care vor rămâne sub denumirea de „cele 18 mişcări ale lui Lo Han”. Se pare că aceste exerciţii au derivat dintr-o formă a boxului indian „Vajnamusti”, pe care maestrul îl studiase în tinereţe . Roadele n-au întârziat să apară, şi iată că în scurt timp arta de luptă de la mănăstirea Shaolin va deveni renumită, iar călugării vor căpăta faima unor teribili luptători.
Unele surse de documentare afirmă că Hua To, un medic care a trăit în jurul anului 160 î.Hr., ar fi creat o serie de procedee de autoapărare şi contraatac cunoscute sub denumirea „boxul animalelor”, tehnici create ca urmare a studierii mişcărilor a cinci animale: maimuţa, ursul, tigrul, cocorul şi cerbul; ele au fost mai târziu uitate sau redescoperite parţial.
Studiind izvorul şi itinerariul lor, putem accepta ca punct de origine China, de unde artele marţiale s-au răspândit pe întreg continentul asiatic, depăşind graniţele acestuia, ajungând în epoca modernă să fie practicate sub diferite forme şi stiluri în întreaga lume (vezi „migraţia artelor marţiale” din figura alăturată, după revista „Arte marţiale” – Editura Garell Publishing House).
Japonia – originalitate şi împrumut
Marea majoritate a izvoarelor budiste consemnează că în mitica Japonie se practica, cu aproximativ 1000 de ani î,Hr., o formă de luptă cu caracter ritual denumită Sumo. Despre aceiaşi sintagmă menţionează şi unii specialişti în materie, cum că ea ar fi strămoşul Ju-Jitsu-lui.
Oricum, începând chiar şi cu Sumo, ingeniozitatea japoneză şi-a spus pe deplin cuvântul, ridicând la nivel de artă o serie întreagă de discipline de luptă precum: Ba-Jutsu (arta călăriei), Ken-Jutsu (arta sabiei), Kyu-Jutsu (arta tragerii cu arcul), Naginata-Jutsu (lupta cu Naginata – lancea improvizată dintr-un baston care avea la un capăt legată o sabie), Bo-jutsu (lupta cu bastonul), Zori (lupta cu suliţa), Ka-jutsu (arta folosirii focului), JU-JITSU (arhaic JU-JUTSU) (arta supleţii), Karate (arta mâinilor goale) etc.
Aceste arte de luptă s-au concretizat dintr-un stil care le cuprindea (la început) pe toate: Ju-Jitsu (sau TAI – JUTSU – „arta mânuirii corpului”). Însă, odată cu evoluţia clasei bushi (războinici) pe scara istoriei, o bună parte din aceste discipline s-au divizat, apărând astfel discipline noi, moderne, precum: Judo (calea supleţii), Aikido (calea armoniei), Karate (arta mâinilor goale) – cu multitudinea de stiluri: Shotokan, Kyokushinkai, Goju-ryu, Wado-ryu, Shorin–ryu etc, Kendo (calea sabiei, lupta/ scrima cu săbii de bambus), Iaido (arta scoaterii sabiei din teacă), Kyudo (Calea arcului) etc.
O singură artă a încercat (şi în mare parte a reuşit) să le asimileze şi să le păstreze pe toate: Ninjutsu (arta ascunsă sau arta luptătorului-umbră). Ninja (practicanţi de Ninjutsu) fiind consideraţi nişte paria ai societăţii, nu au ezitat, pentru a supravieţui, să recurgă la orice mijloace, care pentru bushi (războinici) sau samurai (vechi cavaleri ai evului mediu japonez) erau socotite degradante, dezonorante.
În epoca modernă se impune totuşi ca un practicant de Ju-Jitsu (ju-jitsu-ka) să studieze şi să asimileze cât mai mult dintre aceste vechi discipline de luptă pentru a dobândi măiestria şi abilitatea specifică budoka (practicanţi de arte marţiale).
Originea artelor marţiale specific japoneze
Referitor la originea artelor marţiale specific japoneze sunt destule curente, mai mult sau mai puţin argumentate ştiinţific, vizavi de implicarea sau influenţa altor culturi – inclusiv marţiale – care au dus la apariţia şi dezvoltarea artelor marţiale în arhipelagul nipon.
Cele mai multe păreri sunt legate de importul, iar uneori exodul unor stiluri marţiale din China, Coreea şi / sau Insula Okinawa. Această afirmaţie este veridică până la un punct. Totuşi, înainte ca excepţionala diversitate a artelor marţiale chinezeşti să-şi facă simţită prezenţa în Japonia, aici exista deja un curent marţial (având mai mult o tentă religioasă), executat în temple ca ceremonial în cinstea zeilor, de la care se aşteptau în schimb recolte bogate şi/sau victorii în conflictele armate.
Evident, este vorba despre SUMO, străvechiul sistem marţial de luptă. Sumo se desfăşura pe atunci, când nu era vorba de un ceremonial religios, într-o formă primitivă şi barbară de luptă, nu de puţine ori câştigătorul luptei fiind şi singurul supraveţuitor. Potrivit legendei, originea luptei japoneze SUMO se trage dintr-o confruntare în care s-au angajat doi Kami (zei/zeităţi) pentru stăpânirea ţării. De fapt Sumo nu este decât comemorarea unei lupte dintre doi şefi rivali pentru stăpânirea Japoniei.
Făcând referire la o povestire din KOJIKI (Cronica întâmplărilor din trecut, scrisă în 712 e.n.), japonezul Tatemi Kazuchi a învins la Ino, lângă lacul Izumo, pe fiul lui Okumi Nishi no Kami. Fiul conducătorului advers – Tatemi Gata no Kami, a fost ,,trântit la pământ ca o trestie”. Din această povestire experţii japonezi au concluzionat că lupta s-ar fi desfăşurat în stilul JU – JITSU .
Într-o altă secţiune a istoriei antice, Kojiki menţionează că Tomeketsu Heiato, cel mai bun sumotori din acel timp, a fost trântit mortal în lupta desfăşurată din ordinul împăratului Sui Jin (23 î.e.n.) de către adversarul său Nomino Sukune. Atât adepţii Sumo – ului, cât şi ai Ju-jitsu-lui, văd în aceasta un moment crucial al dezvoltării unui foarte eficient sistem de luptă corporal, răspândit în secolele următoare sub denumirea de JU – JITSU, iar pe NOMINO SUKUNE îl consideră fondatorul stilului de luptă JU-JITSU.
În sfârşit, o altă celebră lucrare budistă – KONJAKU–MONOGATARI, datând din secolul al – XIII- lea, vorbeşte despre dezvoltarea artei Ju–jitsu din vechile tehnici Kumi – uchi (sau Yawara), în perioada Kamakura (1185 – 1333).
Fără a mai intra în detalii, vom mai sublinia că Ju – jitsu s-a dezvoltat de-a lungul secolelor în diverse şcoli (Wa- jutsu, Yawara, Kagukaku–jutsu, Kempo, Hakuda, Shubaku, Daito- ryu, Aiki – jutsu, Tai –jutsu, Takeda ryu etc), primind influenţe atât din artele marţiale chinezeşti cât şi din tehnicile specifice de luptă din Insula Okinawa.
Se cunosc mai mult de 1000 de forme de arte marţiale răspândite prin toată lumea şi care datează de mai bine de 2000 de ani. Momentul şi locul de început al artelor marţiale este necunoscut. În cultura vestică putem data dezvoltarea artelor marţiale cum ar fi: tragerea cu arcul şi luptele încă din Grecia antică. Totuşi se pot găsi dovezi că artele marţiale erau practicate încă din vechiul Babilon.
În Orientul depărtat dezvoltarea artelor marţiale este un pic mai obscură. Este acceptat faptul că artele marţiale îşi au rădăcinile în vechea Chină alături de călugării care foloseau tehnici de luptă fără arme pentru a se proteja. Nu sunt cunoscute primele tehnici de luptă fără arme. Combinaţiile între diferitele forme de luptă erau necunoscute. În ciuda dorinţei clasei conducătoare de a păstra tehnicile de luptă fără arme secrete, prin comerţ şi emigrare, artele marţiale s-au răspândit din China în tot Orientul. Cea mai veche cronică referitoare la artele marţiale este Nihon Shoki, care vorbeşte despre luptele japoneze şi datează din 720 e.n. De atunci artele marţiale s-au dezvoltat într-o mare varietate de sisteme care au fost predecesoarele artelor marţiale existente astăzi. În ciuda dezvoltării mai multor tipuri de arme, luptele corp la corp rămân un stil practicat în toată lumea.
Istoria Judo-ului
Originea artelor marţiale japoneze este foarte vagă şi lucrurile cunoscute astăzi sunt mai mult legendă decât adevăr. Totuşi, sistemul artelor marţiale takenouchi-ryu fondat în 1532 este considerat începutul formelor de jujutsu japonez. Fondatorul sistemului preda jujutsu într-o manieră bine structurată.
În următorii câteva sute de ani, artele marţiale au fost perfecţionate de Samurai care studiau toată viaţa 20-30 de forme de arte marţiale. Dintre toate, numai una singură era bazată pe autoapărarea neînarmată-jujutsu. Până la jumătatea secolului al XIX-lea, exista un număr de 700 de forme diferite de jujutsu. Cele mai populare erau : takenouchi-ryu, jikishin-ryu, kyushin-ryu, yoshin-ryu, mirua-ryu, sekiguchi-ryu, kito-ryu şi tenshin-shinyo-ryu, ultimele două contribuind la dezvoltarea judo-ului.
În această perioadă politica japoneză a devenit un haos. Vizita lui Commodore Perry în Japonia în 1855 a schimbat de asemenea civilizaţia japoneză prin deschiderea unei noi lumi. În 1868 conducerea imperială a fost restaurată (Restaurarea Meiji) şi declinul clasei Samurailor a început alături de un declin rapid în toate artele marţiale. Cu toată că guvernul nu a interzis oficial artele marţiale, oamenii nu erau încurajaţi să înveţe sau să le practice deoarece statul era considerat mai important decât individul. Ceea ce era odată gloria samurailor acum nu era bine privit, iar multe şcoli bune de jujutsu au început să dispară.
Pentru a supravieţui în timpul Restauraţiei Meiji, Budo s-a modificat, devenind o unealtă de a cultiva individul şi a îl face o persoană mai bună pentru binele tuturor. Ca rezultat, budo şi-a găsit loc în educaţia fizică şi sport.
Sportul oferea lucrul în echipă care era benefic pentru toţi şi de asemenea dezvolta individul. Era o educaţie fizică completă şi nu doar un joc. Dr. Jigoro Kano este acreditat pentru supravieţuirea jujutsu în timpul Restauraţiei Meiji. El a preluat jujutsu şi l-a adaptat nevoilor vremii. Noua sa metodologie a fost numită judo.
În 1882, Dr. Jigoro Kano (Părintele Judo-ului) a făcut un studiu referitor la aceste tehnici străvechi de autoapărare şi pe cele mai bune le-a înglobat într-un sport cunoscut sub numele de Kodokan Judo.
Fundarea Judo-ului
În satul pescăresc Mikage, lângă Kobe, în Japonia, s-a născut Jigoro Kano pe 28 octombrie 1860. În 1871, familia lui Kano s-a mutat în Tokyo.
Copil fiind, Kano era firav, slab, mic de înălţime şi bolnăvicios. Împotriva sfatului doctorului, Kano a decis să facă ceva pentru a îşi îmbunătăţi sănătatea şi în acelaţi timp să înveţe să se apere. La vârsta de 18 ani s-a înscris în şcoala de jujutsu Tenjin Shinyo ryu. Sub tutela lui Fukuda Hachinosuke, Kano şi-a început călătoria spre bunăstarea fizică. Tenjin Shinyo ryu era o artă marţială blândă care aborda mai mult armonia decât lupta, cu toate că includea şi tehnici de lovitură şi de apucare.
După ce a studiat la Tenjin Shinyo ryu, Kano s-a transferat la şcoala Kito ryu pentru a studia cu Tsunetoshi Iikubo. Această formă de jujutsu era mult mai blândă şi mai moderată.
În acele vremuri Kano a început un studiu sistematic şi cuprinzător al celorlalte forme de jujutsu, cum ar fi sekiguchi-ryu şi seigo-ryu. El a înţeles foarte repede că râvnea la o cunoaştere mentală care lipsea din învăţăturile maeştrilor săi. Încerca să înţeleagă superioritatea controlului pe care maeştri lui o dobândiseră. A studiat de asemenea manuscrise ale fondatorilor diverselor şcoli, I Ching (Cartea Schimbărilor), filosofia Lao-Tsze.
În 1880, Kano a început să regândească tehnicile de jujutsu pe care le învăţase. Vroia să combine cele mai bune tehnici învăţate de la diversele şcoli într-un sistem pentru a creea un program de educaţie fizică care să dezvolte atât calităţile fizice cât şi cele mentale. În plus, credea că tehnicile pot fi practicate sub forma unui sport dacă tehnicile mai periculoase erau excluse.
Astfel, în 1882, a extras din străvechiul jujutsu cele mai bune aruncări şi apucări, a adăugat şi câteva elemente personale şi a eliminat tehnicile periculoase de lovituri de mâini şi picioare. Kano, la vârsta de 22 ani, a prezentat noul sport obţinut (judo). L-a denumit Kodokan Judo. Termenul de Kodokan se desparte în ko (lectură, studiu, metodică), do (drum sau cale) şi kan (sală sau loc). În consecinţă se obţine “un loc pentru a studia calea”. Similar, judo se împarte în ju (lin) şi do (drum sau cale) obţinându-se “calea lină”.
Judo (Calea Supletei)
Principiul Ju
Ju înseamna suplu, armonios, adaptabil, blând. În Ju nu este vorba de lipsa de vigoare ci de flexibilitate,
flexibilitatea corpului si a spiritului. Jigoro Kano, a valorificat principiul Ju pornind de la un exemplu din natura :
când o tulpina de bambus se înmoaie sub greutatea zapezii sau a unei pasari, atât zapada cât si pasarea aluneca de
pe ea, iar tulpina de bambus, eliberata de povara, se îndreapta cu atât mai multa forta si rapiditate cu cât a fost mai
împovarata. Ju implica pe lânga flexibilitate, suplete si vigoare, si rapiditate – te supui pentru a învinge apoi.
Principiul Do
Do înseamna drum, cale. Este calea spre perfectiune, spre perfectiunea de sine. Sa-ti domini prin spirit reactiile si
sentimentele înseamna ECHILIBRU, iar echilibrul este drumul sau calea de a fi si de a te comporta moral si socialpentru a ajunge la telul final al omului – integrarea sa armonioasa în legile universului
Odata cu înfiintarea acestei noi discipline de lupta, profesorul Jigoro Kano Bungakaushi (1860 – 1938),
întemeietorul Judo-ului a emis un set de principii de conduita, viata si pregatire dupa care generatii întregi de
judokani si-au calazuit activitatea de pregatire si perfectionare în obtinerea performantei sportive.
Principiile emise de Jigoro Kano sunt:
1. Voi fi mereu stapânul gândurilor mele si voi cultiva numai gânduri bune. În sala de judo îmi voi
stapâni starile sufletesti pentru a nu îngreuna munca colegilor mei si a mea.
2. Întotdeauna îmi voi pazii limba pentru a nu rosti cuvinte dispretuitoare sau suparatoare. Întotdeauna
voi spune numai adevarul. Vreau sa ascult de doua ori, sa judec si apoi sa vorbesc. Pentru aceasta
am doua urechi si numai o singura gura.
3. Vreau sa-mi supraveghez faptele. Voi lupta numai pentru adevar, frumos si pentru bine. Niciodata nam
sa pagubesc pe cineva prin faptele mele.
4. Voi glumi si voi râde cu colegii mei, dar niciodata n-am sa iau nimic în derâdere, n-am sa stric
momente solemne. Vreau sa ma bucur de tot ce este frumos.
5. Voi asculta sfaturile antrenorilor mei si judoka mai bine pregatiti si voi încerca sa le aplic. În situatii
serioase voi ramâne serios. Daca am alte pareri personale, le voi arata pe fata.
6. La orele de antrenament nu voi practica altceva decât sportul nostru: JUDO. Vreau sa-mi concord
toate gândurile numai asupra Judo-ului. Voi progresa numai straduindu-ma neîcetat sa dau maxim de
randament. Vreau sa ajut si pe altii sa cunoasca Judo-ul în splendida sa frumusete.
7. În timpul cursurilor voi lupta curajos si cinstit. Voi stima adversarul meu. Ma voi stradui mereu sa
obtin victorii pentru tara si echipa mea. Ca învingator, nu ma voi înfumura, iar ca învins voi munci
înzecit pentru a ma pregati.
8. La dureri nu ma voi tângui, demonstrând si stapânire de sine. Nu îmi voi indispune colegii prin urlete
si jeluiri. Voi ierta pe cei ce, cu sau fara voia lor, mi-au pricinuit durerile acestea.
9. Voi lupta cinstit si corect si nu ma voi lauda. Nu îmi voi da aere de vedeta si nu voi cauta sa ies în
evidenta. Daca voi fi silit sa ma apar, sau sa-i apar pe altii, în cazul unui pericol, nu voi porni ca un
salbatic, ci voi folosi forta si cunostintele mele numai pentru a înfaptui binele si a apara adevarul.
10. “Înteleptul cedeaza”, spune un vechi proverb. Vreau ca în viata de toate zilele cât si la antrenamente
sa cedez pentru a învinge. Niciodata n-am sa fug din lasitate si nu voi ocoli primejdia aratându-i
spatele.
DA VREAU ACEASTA!!!
Kano şi-a înfiinţat şcoala de judo, intitulată Kodokan, în templul budist din Tokyo, Eishoji. Ulterior şcoala s-a dezvoltat şi s-a mutat. Primul Kodokan avea doar 12 saltele (12 x 18 picioare, aprox. 3,65 x 5,48 metri) şi nouă studenţi în primul an. Astăzi Kodokan are peste 500 de saltele şi mai mult de 1 milion de vizitatori anual.
Devotamentul lui Kano către judo nu a interferat cu progresul său academic. A studiat literatura, politica, economia politică şi a absolvit Universitatea Imperială din Tokyo în 1881.
În 1886, datorită rivalităţii dintre şcolile de jujutsu şi cele de judo, s-a organizat un concurs pentru a determina care artă este superioară. Studenţii lui Kano au câştigat uşor competiţia, stabilindu-se astfel superioritatea judo-ului şi a principiilor şi tehnicilor sale practice.
Categorisirea Kodokan Judo a fost definitivată în 1887. Kodokan avea trei ţeluri: educaţia fizică, eficienţa în concurs şi antrenamentul mental. Structura sa ca o artă marţială era de aşa natură încât putea fi practicat ca un sport competitiv. Loviturile, şuturile, anumite luxaţii şi alte tehnici prea periculoase pentru competiţii erau predate doar studenţilor avansaţi.
Începând cu 1889, Kano a părăsit Japonia pentru a vizita Europa şi Statele Unite. A călătorit peste hotare de 8 ori pentru a propaga judo şi de câteva ori pentru a participa la Jocurile Olimpice şi la întâlnirile diferitelor Comitete. În ciuda condiţiilor grele de muncă, mai mulţi studenţi ai lui Jigoro Kano şi-au dăruit existenţa propagării judo-ului în ţări străine.
În 1892, judo a început să se răspândescă în toată lumea, odată cu citirea de către Takashima Shidachi în faţa societăţii japoneze din Londra a istoriei şi dezvoltării judo-ului.
În 1895, Kano a clasificat aruncările din judo în Go Kyo No Waza. În 1900, a fost înfiinţată Asociaţia Purtătorilor de Dani Kodokan.
Pe 24 iulie 1905, reprezentanţii principalelor şcoli de jujutsu (ryu) din Japonia s-au adunat la Institutul Butokukai din Kyoto pentru a se pune de acord asupra formelor de Kodokan Judo şi pentru a continua dezvoltarea tehnicilor sportive.Tehnicile străvechi de jujutsu, particulare fiecărei şcoli, aveau să rămână prezervate pentru posteritate în kata (luptă regizată).
În 1907, Gunji Koizumi s-a dus în Statele Unite pentru a preda judo.
În 1909, Kodokan a devenit Fundaţie Oficială a Japoniei. În acelaşi an Jigoro Kano a devenit primul membru de origine japoneză al Comitetului Internaţional Olimpic.
În 1910, judo a fost recunoscut ca un sport care putea fi practicat în siguranţă şi în 1911 a fost adoptat ca fiind parte a sistemului de educaţie japonez. În acelaşi an, au luat fiinţă: Departamentul de Instructori de Judo Kodokan, Asociaţia Centurilor Negre Kodokan şi Asociaţia Japoneză de Atletică. Începând cu a cincea olimpiadă, desfăşurată la Stockholm, Kano a început să participe la toate Jocurile Olimpice şi întâlnirile Comitetelor Olipmice Internaţionale şi a devenit o personalitate în sportul de pretutindeni.
Judo-ul Kodokan a fost reevaluat de către membri săi în 1920. Go Kyo No Waza a fost revizuit, adăugându-i-se 40 de aruncări. 8 aruncări din precedenta clasificare au fost excluse.
În 1921, s-a înfiinţat Societatea de Cercetări Medicale în Judo.
Motto-urile Kodokan erau : Seriyoku-zenyo (maxim de eficienţă) şi Jita-kyoei (beneficii şi bunăstări reciproce), accetuând astfel latura morală şi spirituală alături de antrenamentul fizic. Ultimul ţel era de a perfecţiona individul astfel încât să fie de folos societăţii. Faza spirituală, dezvoltată gradual, a fost completă în anul 1922. În acelaşi an, s-a înfiinţat Societatea Culturală de Judo Kodokan.
Pe parcursul vieţii, Kano a obţinut doctoratul în judo, echivalentul a 12 dani, dobândiţi doar de fondatorul judo-ului. A muncit constant pentru a asigura dezvoltarea atleticii şi a sportului japonez în general, fiind numit în consecinţă “Părintele Sportului Japonez”. În 1935, i s-a înmânat premiul Asahi pentru contribuţia deosebită la organizarea sportului în Japonia pe tot parcursul vieţii sale.
Pe lângă calităţile sala de inovator şi bun administrator, Kano era şi un luptător iscusit, lucru susţinut de toţi judoka avansaţi, care s-au recunoscut învinşi în faţa lui Kano.
În timpul călătoriei de întoarcere de la întâlnirea Comitetului Internaţional Olimpic de la Cairo, unde a reuşit să nominalizeze Tokyo pentru desfăşurarea Jocurilor Olimpice din 1940, Kano a murit de pneumonie, la bordul navei S.S. Hikawa Maru pe 4 mai 1938, la vârsta de 78 de ani.
Al Doilea Război Mondial a modificat dezvoltarea judo-ului. În loc să fie folosit ca un sport, el a fost învăţat ca o tehnică de luptă. Cei selecţionaţi pentru forţele de comando şi servicii speciale atingeau adesea un mare grad de expertiză în judo.
Când Japonia a găzduit Jocurile Olimpice din 1964, Judo-ului i s-a acordat oportunitatea de a fi sport olimpic pentru prima oară. Din cele 16 medalii acordate, Japonia a câştigat 3 medalii de aur, şi una de argint. Judo nu mai era un sport japonez ci devenise un sport internaţional.
Timp de 60 de ani structura Judo-ului Kodokan nu s-a schimbat. Totuşi în 1982 Go Kyo No Waza a fost revizuit, reintroducându-se cele 8 tehnici excluse în 1920 şi adăugându-i-se 17 noi tehnici. Aceste 65 tehnici obţinute în urma revizuirii au devenit cunoscute sub denumirea de “Cele 65 de tehnici de Judo Kodokan”.
De-a lungul anilor s-au produs două mari linii de dezvoltare a judo-ului. Una este introducerea de noi categorii de greutate. La început, diferenţele de greutate nu erau importante. Toţi se luptau între ei. Astfel, dacă 2 sportivi la fel de pricepuţi erau faţă în faţă, de obicei câştiga cel mai greu dintre ei. A fost o mare opoziţie la început împotriva introducerii noilor categorii de greutate. Unii maeştri se temeau că aceasta însemna sfârşitul judo-ului ca artă. Iniţial erau trei categorii de greutate, iar ulterior au fost cinci. Includerea ca sport olimpic la Olimpiada din 1964, a ajutat această reformă.
A doua linie era învăţarea judo-ului de către copii. Iniţial, judo era considerat un sport prea periculos pentru a fi învăţat de către copii, deoarece nu aveau disciplina necesară pentru a nu îl folosi în afara sălii. Astăzi, multe cluburi de judo sunt compuse cu precădere din juniori.
Sunt mai multe stiluri de judo. Odată cu includerea sa ca sport olimpic, s-a produs o modificare, practicându-se cu precădere judo competiţional. În consecinţă, unele cluburi practică judo exclusiv pentru a participa la competiţii. Alte cluburi pun accent pe calităţi. Ei repetă mişcările de foarte multe ori până devin instinctive şi îşi dezvoltă viteza prin practică. Aceste cluburi predau de asemenea kata. Ele trebuie considerate ca fiind cluburi de judo tradiţional